SFÂNTUL VASILE CEL MARE
Că cinstim la Anul Nou pe Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, o ştie toată suflarea românească. Cum îl cinstim, iarăşi se ştie: cu datinile strămoşeşti, „frumoasele“ noastre datini lăudate adeseori în cărţile noastre de morală creştină. Un astfel de obicei era în părţile creştineşti ale noastre astfel: gospodarii satului ieşeau mascaţi în închipuirea unui convoi de înmormântare şi mergeau cu sicriul şi cu „mortul“ în el – unul dintre ei prefăcut – la casa parohială, cerând preotului, cu ţipete şi vaiuri, să le îngroape „răposatul“. Şi chiar taina Botezului, a Nunţii etc. sunt jucate pe scena măscăriciului în ziua de 1 ianuarie. Astfel ştiu cei mai mulţi dintre creştinii satelor noastre să marcheze sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare!
Satele noastre în preajma Anului Nou sunt întocmai ca Atena Sfântului Vasile de odinioară. Sfântul Grigore de Nazianz, colegul de şcoală al Sfântului Vasile, vorbeşte despre viaţa din Atena: „…Pentru noi, lucrul cel mai de seamă era să fim creştini şi să fim numiţi creştini… Să vorbim pe scurt. Atena era primejdioasă pentru sufletele multora, dar deloc pentru cei evlavioşi; este plină de bogăţia cea rea, adică de idoli, mai mult decât restul Greciei, şi este foarte greu să scapi neatras spre adorarea şi închinarea la idoli; nouă însă n-a putut să ne aducă nici o pagubă, întrucât eram cu sufletele oţelite şi bine apărate de această primejdie. Ba chiar dimpotrivă, dacă îmi este îngăduit a spune ceva şi mai ciudat, noi tocmai aici ne-am întărit în credinţă, având prilej să cunoaştem minciunăria şi falsitatea păgânismului şi să dispreţuim idolii tocmai acolo unde erau mai mult adoraţi. Se vorbeşte de un fluviu care curge de-a lungul oceanului fără să i se altereze dulceaţa apelor sale, sau de un animal care trăieşte în mijlocul focului fără să fie mistuit de flăcări. Aceste exemple pot da o imagine a felului nostru de trai printre colegii noştri“ (Cuvântul 43, MG., 36, 493-608, tradus în româneşte de pr. prof. N. Donos, în: «Sf. Grigore de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile», Huşi, 1931, pg 137-140). O Atenă impregnată de slujiri idoleşti sunt satele noastre de Anul Nou. Parcă se reiterează atmosfera din perioada studiilor Sfântului Vasile pentru a avea cadrul propice spre a-şi putea rosti blestemele împotriva duhurilor răutăţii care amăgesc sufletele „drept-măritorilor noştri creştini“.
Se pot, oare, numi altfel şi se pot lăuda obiceiurile care întinează ziua memoriei Sfântului altfel decât numindu-le „minciunării şi falsităţi păgâneşti“, printre care abia de mai pot trece neatinşi oamenii evlavioşi? Să ne închipuim un călugăr, păstrător al Regulilor Mari şi Mici iniţiate de Sfântul Vasile cel Mare pentru viaţa monahală, trecând printre cetele unor astfel de petrecăreţi de Anul Nou! Ce răbdare i-ar trebui şi câte insulte ar suporta! Vai, strămoşeştile noastre obiceiuri de Anul Nou, ce batjocură sunt ele la adresa Sfinţilor şi a Bisericii lui Hristos!
Dar să revenim la viaţa Sfântului Vasile cel Mare.
Bunicul său şi soţia sa, Macrina, ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul, au avut doi fii: Grigore şi Vasile, tatăl Sfântului Vasile. Acesta din urmă s-a căsătorit cu o fată orfană, numită Emilia – tatăl ei murise ca martir în persecuţia lui Liciniu, iar mama murise de tânără – şi au avut zece copii. O familie ca aceasta, tatăl „profesor obştesc de virtute“, iar mama, fiică de mucenic, a dat Bisericii patru sfinţi: Macrina cea tânără, Vasile, Grigore şi Petru.
Sufletul Sfântului Vasile, încă din copilărie, a fost format de Macrina, bunica lui, de Emilia, mama sa, şi de tatăl său, profesorul de retorică.
Când a ajuns în Atena, la studiile înalte din cetatea filozofilor al căror gâtlej era obosit de atâta oratorie, creşterea de acasă şi învăţătura creştină l-a propulsat deasupra tuturor aspiranţilor la filozofie din primele zile şi întâlniri cu aceştia. Acum îşi câştigă un prieten de mare valoare pentru toată viaţa: Sfântul Grigore de Nazianz. De la acesta şi avem cele mai frumoase mărturii ale vieţii Sfântului Vasile cel Mare.
Mai târziu, a ajuns arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei. Luptele cu arienii şi chiar cu furia împăratului i-au adus încununare de biruinţă. O alcătuire a lui Vizantie de la Litia Sfântului ne descoperă viaţa mucenicească a ierarhului: „Îmbrăcat cu arhierească haină fiind, Vasile, apărătorule al Treimii, ai stat înaintea scaunului celui de judecată, primejduindu-te pentru credinţă; şi vitejească împotrivire arătând, ai ruşinat mânia eparhului, cel ce se semeţea cu puterea necredinţei şi te ameninţa cu moartea. Cu osârdie, aceasta alegând şi făcându-te de bunăvoie mucenic, cu cununa biruinţei ai fost încununat de Hristos, Cel ce are mare milă“.
Înaintea prefectului, încremenit de mirare la vederea neînfricoşării Sfântului în faţa ameninţărilor acestuia, şi când i-a zis: „Până acum mie încă nu mi-a vorbit nimeni aşa şi cu atâta îndrăzneală“, Sfântul Vasile i-a replicat:
„Poate, pentru că n-ai dat peste un episcop. Acela, desigur, ţi-ar fi vorbit tot aşa în împrejurări asemănătoare“.
La numai 50 de ani de viaţă şi-a dat sufletul în mâinile îngerilor care aveau să-l ducă la cer. Sfântul Grigore de Nazianz ne-a lăsat, în cuvântarea sa funebră, şi cele petrecute la înmormântarea Marelui Vasile: „…Acest bărbat sfânt a fost purtat pe braţele sfinţilor; care mai de care se silea să pună sau să atingă, unul poala veşmântului, altul umbra, altul năsăliile pe care era purtat sfântul; căci ce putea fi mai sfânt şi mai curat decât trupul lui? Alţii se îmbulzeau ca să se apropie măcar de cei ce îl purtau, alţii ca măcar să-l privească, în credinţa că şi aceasta le poate fi de folos. Se umplură pieţele, porticele, etajul al doilea şi al treilea de cei ce-l petreceau; unii mergeau înainte, alţii, în urmă sau alături de el, înghesuiţi unii în alţii; erau multe zeci de mii, de toate neamurile, de toată vârsta, unii chiar necunoscuţi. Cântările de psalmi erau înăbuşite de plânsete, iar tăria de suflet a tuturor era biruită de durere. Era o adevărată întrecere chiar între necreştini, păgâni, evrei sau străini. Că şi ei se întreceau cu noi în plâns, ca şi cum cel care ar fi plâns mai tare ar fi dobândit un folos şi mai mare… Cu greu trupul a fost smuls din îmbulzeala care aproape strivise pe cei care-l duceau; şi, astfel, a fost redat mormântului părinţilor săi, adăugându-se preoţilor arhiereul, predicatorilor, glasul cel puternic, care răsună încă în urechile mele, în fine, adăugându-se martirilor un nou martir. Acum el este în cer, unde aduce jertfe pentru noi şi se roagă pentru popor, căci, deşi ne-a părăsit, nu ne-a părăsit de tot“ (la Prof. N. Donos, op. cit., pg 200-201).
Va urma…
Pr. Petru RONCEA
