Naşterea Domnului
Să facem popas duhovnicesc, cititorule, la Betleem. O, câte lucruri minunate vom auzi şi vom vedea aici! Întâi, vom auzi că Mântuitorul S-a sculat de pe Tronul măririi Sale dumnezeieşti şi a pogorât pe pământ. Cerurile adică s-au pogorât, încăpând, de necrezut, în spiţa lui Iuda, cum zice şi Marele Efrem: „Ca să nu-i tulbure prin măreţia Sa pe cei care‑L vedeau, El S-a strâns pe Sine Însuşi din tot universul în pământul evreilor, din tot acest pământ [S‑a restrâns] în Iudeea, şi de aici [S-a strâns] în Betleem, până ce a umplut [doar] un mic pântec [al Mariei]. Şi ca un grăunte din grădina noastră şi ca o rază mică pentru ochiul nostru, a răsărit, s-a întins şi a umplut lumea“1. Încă de la Praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, catavasiile Naşterii Domnului irump, în miez de utrenie, chemare către nou praznic făcându-se, la care astăzi am ajuns. Toată sărăcia noastră s-a sfârşit deodată, îmbogăţindu-ne Rodul Care a bucurat astăzi Betleemul: „Hristos Se naşte, slăviţi‑L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu bucurie lăudaţi‑L, popoare, că S-a preamărit”.
O, cum a binevoit Dumnezeu să-Şi facă din trupurile noastre cort nemărginirii Sale! El, Cel nevăzut, S-a văzut Prunc şi, căzând ca o sămânţă de muştar în întunericul minţii noastre, ne-a îmbogăţit gândirea într-atât de-atunci, încât, aducându-ne aminte de înomenirea Sa, trebuie să ne lărgim hambarele minţii spre a aduna în ele însutitele roade ale Întrupării Cuvântului. Se spune chiar că toate celelalte praznice împărăteşti din acesta îşi iau frumuseţea şi bucuria. Căci Maica purta în braţele ei un Prunc tăcut, dar El aduna în Sine toate limbile pământului. El sugea laptele Fecioarei şi, în acelaşi timp, era izvor de înţelepciune pentru toate neamurile. Peştera-L ascundea de privirile lumii, dar în El era ascunsă Taina cea din veac a mântuirii. De aceea, praznicele toate de peste an din acesta sunt scoase şi aşezate pe orbita vremii cu parfum de pâine caldă, că doar „casa pâinii“ este Betleemul, leagănul bucuriilor creştine.
Să mergem, cititorule, în ajun de bucurie, la Betleem. Şi, vorba Sfântului Ioan Gură de Aur, „să nu socoteşti că ai să auzi lucruri de mică însemnătate, când auzi că am să-ţi vorbesc de naşterea cea de pe pământ! Dimpotrivă, deşteaptă-ţi mintea, înfricoşează-te îndată, când auzi că Dumnezeu pe pământ S-a pogorât! Atât de minunată şi de neobişnuită a fost pogorârea Sa, că îngerii dănţuiau şi vesteau bucuria adusă omenirii, iar profeţii încă de demult se înspăimântau că Dumnezeu «pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit» (Bar 3, 38)“2. O, cu câtă doxologică contemplare a tainei Întrupării ne întâmpină Vecernia! Dacă am putea să pătrundem teologia fiecărui cuvânt, cu ce uimire ne-am pleca înaintea ieslei de viaţă dătătoare, ca vulturii scrutând înălţimile azurii ale Bisericii: „Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii; iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare. Că chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea veşniciei Lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni. Acestuia să-I cântăm: Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi“ (stihiră de la Doamne, strigat-am). Şi-apoi, paremiile, câte trei în trei rânduri, ultimul rând încheindu-se cu citirea Apostolului (Evr 1, 1-12) – dacă se săvârşeşte Sfânta Liturghie în ajunul Praznicului – uluitoare aducere-aminte evreilor despre profeţiile Întrupării.
În prima serie de paremii, întâia citire, de la Facere 1, 1-13, cu primele trei zile ale Creaţiei, icoană a pregătirii pântecului fecioresc al Mariei în vederea Întrupării noului Adam, deschide drum citirii paremiei a doua, de la Numeri 24, 4-9; 17-18 – uimire profetică pentru corturile lui Israel din sămânţa căruia va ieşi Omul mâncător de popoare duşmane şi sfărâmător de oase împietrite –, a treia paremie, de la Miheia 4, 4-6; 5, 2-4, încurajând pe zdrobiţii şi lepădaţii de la faţa lui Dumnezeu că Cel Ce este din zilele veşniciei din micul Betleem Se va naşte şi mare va fi până la marginile pământului.
După ce, cu glas înalt, strana irumpe în cântare de împlinire: „În taină Te-ai născut în peşteră, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit…“ şi celelalte stihuri împletite ca un joc superb de îngeri în câmpul păstorilor, a doua serie de paremii începe cu prorocia lui Isaia 9, 1-10, plan de măsuri a domniei Mlădiţei lui Iesei ce va face fericit pe Iacov, că Dumnezeu în mijlocul lui S-a arătat şi cu oamenii împreună a vieţuit, după cum spune a doua paremie, de la Baruh 3, 36-38; 4, 1-4, coborând din cele înalte ca o piatră ce se rostogoleşte iute, sfărâmând toate neputinţele Istoriei, potrivit visului lui Nabucodonosor tâlcuit neîndoielnic de Daniel, scriitorul celei de-a treia paremii (2, 31-36; 44-45) din cea de-a doua serie.
În sfârşit, urmează a treia serie de paremii, după ce-n hora îngerilor de deasupra Peşterii chipul Fecioarei apare ca acoperământ peste ieslea devenită disc de Proscomidie. Căci, într-adevăr, troparul „Răsărit-ai, Hristoase, din Fecioară…“ împletit cu stihurile ce se rostesc şi la acoperirea cinstitelor daruri la Proscomidie, trimite la următoarele două citiri din Vechiul Testament despre Prunc (Is 9, 5-6) şi Mama Lui (Is 7, 10-15; 8, 1-4; 9-10) şi la scrisoarea Sfântului Apostol Pavel care aminteşte evreilor cum glasul lui Dumnezeu din prorocii s-a făcut auzit în vremea din urmă prin Fiul (Evr 1, 1-12) – textul Apostolului.
Vezi, cititorule, ce bucurie ne oferă Betleemul? Aici, Cel din fire nevăzut Se face văzut pentru noi, oamenii. „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, se aud zicând în Betleem cei fără de trup Celui Ce a binevoit a fi pace pe pământ. Acum Fecioara este mai desfătată decât cerurile; că a răsărit lumina celor întunecaţi şi pe cei smeriţi i-a înălţat, pe cei ce cântau cu îngerii: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu“ (stihiră a Litiei). Ea însăşi se minunează, dar… ce zic, se înspăimântă de ceea ce-i poartă pântecele, că pe Fiul cel din veşnicie sub ani Îl naşte, fără să ştie cum s-a făcut zămislirea Lui. Chiar şi neprihănitul Iosif se teme de realitatea Întrupării dumnezeieşti – evanghelia Utreniei, de la Matei 1, 18-24, ni-l demască –, cu toate acestea imnologia Praznicului nu-l amestecă în armonia tainică şi cerească a ieslei, chiar şi în icoana Praznicului locul lui fiind undeva jos, între cele trecătoare.
Păstorii, şi steaua şi magii, Maica Fecioară şi Pruncul, iată culorile Praznicului. Şi toate împreună ne zugrăvesc iconomia Întrupării: „Cercetatu-ne-ai pe noi de sus, Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevărul: că din Fecioară S-a născut Domnul“ (Luminânda). Sau cum grăieşte maiestuos Apostolul la Liturghie: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea“ (Gal 4, 4-7). Ori Evanghelia Liturghiei, de la Matei 2, 1-12, în care „cei ce slujeau stelelor de la stea s‑au învăţat să se închine… Soarelui dreptăţii“ (Tropar) şi, „mărturisitori şi purtători de Dumnezeu fiind filozofii, s-au întors în Babilon“, lăsându-l „pe Irod ca pe un mincinos, că nu ştia să cânte: Aliluia!“ (Condacul al 6-lea, Acatistul Buneivestiri).
Dragă cititorule, „văzând străină Întruparea lui Dumnezeu, să ne înstrăinăm din lumea cea deşartă şi mintea spre cele dumnezeieşti să o suim, că pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a pogorât, ca să ne ridice la ceruri pe noi, cei ce-I cântăm Lui: Aliluia!“ (Condacul al 8‑lea, Acatistul Domnului Iisus Hristos).
O, câtă pace bucuroasă ne oferă Betleemul, iubitule!
1 Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 29;
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 29.
Pr. Petru RONCEA