/ Predici şi articole / Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii): FUGIȚI DE DESFRÂNARE!

Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii): FUGIȚI DE DESFRÂNARE!

Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii): FUGIȚI DE DESFRÂNARE!Duminica Fiului Risipitor mai poartă denumirea, în ediţiile mai vechi ale Sfintei Scripturi şi ale Triodului, a Fiului Desfrânat. Biserica ne pune înainte în această duminică două texte uluitoare cu privire la mântuirea noastră. În lumina acestor două texte, toţi suntem prezenţi într-un fel sau altul prin viaţa noastră şi prin nevoia de a ne întoarce la Hristos.

Primul este textul din I Corinteni, capitolul 6, în care Sfântul Apostol Pavel vorbeşte oamenilor din Corint, care erau creştini, despre păcatul grozav al desfrânării. Creştinii din Corint, provenind dintr-un popor idolatru, nu înţelegeau prea bine ce înseamnă a se lepăda de orice păcat. Şi atunci Sfântul Apostol Pavel le-a scris o epistolă în care le-a vorbit despre ce înseamnă Biserica şi că ea este Trupul lui Hristos. Şi că dacă cineva dintre membrii Bisericii păcătuieşte într-un fel sau altul, atunci acela se alipeşte cu trupul lui de o desfrânată, spune Sfântul Apostol Pavel. Se desprinde astfel din trupul lui Hristos şi se face un trup cu desfrânata, întinându-şi trupul său. Apostolul nu vorbeşte numai despre fapta în sine a desfrânării, care era o obişnuinţă la oamenii din Corint din care se trăgeau şi creştinii aceştia. Ci Sfântul Pavel, după cum spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, merge mai departe cu gândul lui, mutându-se de la persoane la trupul Bisericii despre care el spune că este al Domnului şi că nu se poate întâmpla nelegiuire în Biserică. Şi cei care săvârşesc păcate, prin păcatul acela se desprind de Biserică şi se alipesc de trupul diavolului, de desfrânatul din veci. Şi numai pocăinţa este aceea care îi poate întoarce înapoi în trupul Bisericii, înapoi în Trupul lui Hristos.
Textul Apostolului  de la I Corinteni 6, 12-20 este cheia duhovnicească cu care descuiem uşa tainei Evangheliei ce-i urmează (Luca 15, 11-32). Parabola fiului desfrânat este aşteptată de credincioşi pentru că noi înşine, fiind în ţara fiului care-şi risipeşte averea, aşteptăm soluţia mântuirii, calea de întoarcere către Tatăl pe care a urmat-o acesta.
Spune Mântuitorul în parabolă către iudeii care-L ascultau: Un om avea doi fii… Poporul evreu avea mereu conştiinţa celor două părţi ale omenirii. O parte bună şi o parte rea. Partea bună erau ei, aşa îşi ziceau: noi suntem poporul ales. Toţi ceilalţi, neamurile, formau partea cea rea de care nu trebuie să te atingi. Ştiau că sunt aleşi de Dumnezeu pentru o misiune în iconomia mântuirii lumii, dar ei n-au înţeles-o în mod duhovnicesc, ci într-unul firesc. De aceea niciodată evreii nu se amestecau cu neamurile, cu păgânii pe care ei îi numeau câini. Femeia cea păcătoasă din ţinutul Tirului şi al Sidonului când a venit la Mântuitorul să-L roage pentru fiica ei bolnavă, Mântuitorul a zis pentru iudeii care erau de faţă: nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea, ca una care se socotea vrednică de umilinţă, pentru că era dintre păgâni, a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Şi atunci Mântuitorul a zis iudeilor şi ucenicilor care erau cu El: N-am găsit nici în Iudeea aşa credinţă ca la femeia aceasta. Ei, bine, această conştiinţă a celor doi fii era în poporul evreu de la începutul existenţei lui. Adam avea doi fii: Cain şi Abel. Unul rău şi altul bun. Avraam a avut doi fii: Isaac şi Ismael. Unul bun şi altul rău. Isaac a avut doi fii: Iacov şi Isav. Unul bun şi altul rău. Un om avea doi fii, spune Mântuitorul către evrei. Unul care părea a fi bun, cel mai mare, iar celălalt mai mic care era ceva mai uşuratec şi care, la un moment dat, a zis: Tată, de-ajuns cât am stat la tine acasă. Vreau să plec în lume, vreau să-mi petrec viaţa. Câtă vreme am să stau sub mâna ta, sub ascultarea ta? I se părea că-i prea greu pentru el să asculte în tinereţea sa de tatăl său. Şi a zis: mă voi duce de acasă, dă-mi partea mea de avere. Şi tatăl i-a dat partea lui. A împărţit averea şi i-a dat celui mic ce i se cuvenea. Acesta poate că-şi va fi vândut averea, a făcut-o bani, i-a luat la chimir şi a plecat departe, în altă ţară. A plecat să vadă cum este viaţa dincolo de hotarele până la care tatăl lui îl lăsa să meargă.
Ajungând acolo, a aflat desfrânatele care i-au mâncat toată averea. Nemairămânându-i nimic şi ajungând şi o foamete în ţara aceea – nu o foamete venită oarecând în istorie, ci în momentul când a rămas fără nimic atunci a izbucnit pentru el foametea –, s-a dus la unul din locuitorii ţării aceleia care avea porci să-i îngrijească.
Ce umilinţă! Mântuitorul le vorbea iudeilor şi aceia se uitau la El cu ochii sclipind la unii a uimire, la alţii a ură. Pentru că Mântuitorul cu fiecare cuvânt îi lovea în ceea ce ei credeau că au mai de preţ în conştiinţa şi credinţa lor. Ei care nu mâncau carne de porc niciodată, iată unul dintre-ai lor se duce să păzească porcii unui om străin. Şi mai mult, ar fi dorit acesta să mănânce măcar roşcovele ce cădeau de la troaca porcilor şi nu-i dădea voie stăpânul să mănânce.
Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii): FUGIȚI DE DESFRÂNARE!Tânărul şi-a venit în fire în starea în care era el acolo lipsit de toate şi a zis: Mă voi întoarce la tatăl meu! Câţi argaţi are el şi toţi au o felie de pâine. Iar aici eu mor de foame. Mă voi duce, voi cădea înaintea lui şi-i voi spune: Tată, am greşit înaintea cerului şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Cu aceste gânduri a plecat. A lăsat porcii, a lăsat pe stăpânul său, ţara aceea cu toate desfrânatele ei şi a plecat spre casa lui. Şi ne spune Evanghelia că pe când era el încă departe, tatăl l-a văzut. Tatăl îl aştepta de când a plecat. Acest tată ne mustră şi pe noi, pe mulţi care, atunci când copiii noştri ne fac amărăciuni multe, uşor îi repudiem sau îi părăsim şi nu dorim să mai aibă vreo legătură cu noi.  Ei bine, tatăl acesta din Evanghelie a zis: e fiul meu. El nu ştie ce face. Îl voi aştepta. Şi, cu mâna la ochi, se uita în zare să-l vadă. Deodată vede o umbră înaintând spre casa lui. Uitându-se atent, zăreşte în acea umbră chipul fiului său. I-l contura dorul de casă rămas nestins în străfundul inimii sale. L-a văzut zdrenţuit, murdar, slab, bolnav, chinuit, gol, fără nimic. A plecat plin de acasă şi s-a întors gol, lipsit. A ieşit tatăl înaintea lui şi l-a îmbrăţişat, primindu-l în braţe pe fiul său. El a făcut ceea ce noi nu putem face. Noi, ca oameni, nu putem face aşa cu fiii noştri dacă ne-ar face ce a făcut fiul acesta. Niciodată! Pentru că acest tată din Evanghelie este icoana lui Dumnezeu. Iar noi, ca oameni, nu putem să facem ceea ce a făcut Dumnezeu. De ce asta? Pentru că păcatele pe care noi le săvârşim ne împiedică să avem simţirea inimii lui Dumnezeu în noi.
Hristos vrea să arate prin pilda aceasta iconomia mântuirii, icoana răscumpărării noastre. Dumnezeu este Cel care ne-a creat pe noi, El este Tatăl nostru. Noi suntem fiii Lui. Amândoi fii erau păcătoşi. Şi cel mare ca şi cel mic. Cel mare stătea în casa părinţilor. Dar inima lui era mereu la o escapadă cu prietenii undeva departe de ochii tatălui, ca să mânânce un ied. Şi tatăl nu-i da voie. Iedul este puiul caprei, capra este imaginea păcatului şi a păcătosului care va fi de-a stânga Stăpânului la Judecată. Duminica viitoare, a 35-a după Rusalii, vom auzi Evanghelia Judecăţii când Dumnezeu va împărţi pe oameni precum păstorul desparte oile de capre. Oile în dreapta, iar caprele în stânga.
Fiul cel mare avea un gând ce-l măcina: să-i dea tatăl său un ied, adică să-l lase un mic păcat să facă. Şi tatăl nu-i da voie. Dar el cu gândul săvârşea păcatul. De aceea şi el era păcătos. Şi s-a arătat aceasta în momentul în care fratele său cel mic s-a întors acasă. Pentru că el s-a învârtoşat in inima lui şi n-a vrut să-l ierte nici pe el şi nici pe tatăl său. N-a vrut să-şi ierte nici fratele, nici pe Dumnezeu. Întotdeauna când noi avem ceva cu fratele nostru şi nu putem să-l iertăm, nu-l iertăm nici pe el, nici pe Dumnezeu Care-l primeşte şi Care-l iubeşte. Ba încă vorbim urât faţă de Dumnezeu cum a vorbit acesta faţă de tatăl său. Acest fiu al tău, îi zise el tatălui. Adică nu spune: fratele acesta al meu, ci fiul acesta al tău, vrând să arate că el n-are nici o legătură cu fratele care s-a desprins de casă şi a pierdut orice legătură de fraternitate cu el. Pe acest fiu al tău care a mâncat banii cu desfrânatele l-ai primit acum şi i-ai făcut ospăţ. Iar eu care-ţi slujesc întotdeauna cu ascultare, nu m-ai lăsat niciodată un ied să mănânc cu prietenii mei. Şi tatăl îi spune: Dragul meu, l-am primit sănătos! Dar el era bolnav. Cum putea fi un copil sănătos care în zdrenţe a muncit la porci îngrijindu-i şi fără să mănânce nimic? Că foamea te îmbolnăveşte. Dar întoarcerea prin pocăinţă la Dumnezeu te vindecă, ne vindecă, ne schimbă. Din oameni bolnavi sufleteşte, simplul act al pocăinţei, al întoarcerii noastre la Dumnezeu ne restabileşte, ne reînnoieşte firea noastră, trupul nostru, fiinţa noastră întreagă. Să ne bucurăm că l-am primit sănătos, zice tatăl.
Şi a tăiat viţelul cel îngrăşat care era pregătit pentru aceasta. Viţelul cel îngrăşat este icoana lui Hristos. În noaptea Paştilor se aude, înainte de începerea Sfintei Liturghii, cuvântul cel de bucurie al Sfântului Ioan Gură de Aur: Viţelul este mult. Veniţi cu toţii la ospăţul credinţei. Viţelul este Iisus Hristos Cel care este pregătit de Tatăl ca să fie junghiat în momentul în care noi ne întoarcem cu pocăinţă la El. Pocăinţa este temelia Spovedaniei noastre, a părerii de rău pentru păcatele noastre. În momentul în care noi ne întoarcem la Hristos şi spunem: Dumnezeule, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva Ta, nu mai sunt vrednic să fiu numit fiu al Tău, atunci, am văzut în Evanghelie, tatăl nici nu l-a mai lăsat să continue şi să zică: fă-mă ca pe unul din argaţii tăi, cum plănuia el acolo la porci. Ci în momentul în care fiul a zis: nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, adică s-a pocăit cu smerenia cea mai adâncă, atunci tatăl a zis slugilor: veniţi şi aduceţi haina cea nouă şi îmbrăcaţi-l. Cea mai bună haină. Puneţi inel în dreapta lui, pentru că s-a logodit cu veşnicia şi tăiaţi viţelul cel îngrăşat pe care l-am pregătit în aşteptarea lui. Să ne bucurăm că acest fiu mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat.
În pilda aceasta este icoana mântuirii arătată de Hristos într-un mod dumnezeiesc, că până în veci am putea vorbi despre tainele ascunse în fiecare cuvânt din această Evanghelie. Când a plecat fiul de-acasă, tatăl i-a pus în inimă ceva ce-i aparţinea: dorul de casă. I l-a ascuns undeva la fundul bagajului său cu care a plecat de la el. Tânărul şi-a cheltuit toată averea ce o avea. La urmă, ajungând la fundul sacului, a dat acolo de dorul de casă. Acest dor de casă, de cer, ni-l pune Hristos la Botez în inimile noastre. Ne umple de daruri când intrăm în Biserică prin Botez, devenind fii ai Tatălui Ceresc. Ne umple de daruri, dar în fundul inimii ascunde dorul de cer, dorul de mântuire. Apoi noi, crescând mari, plecăm de cele mai multe ori din Casa Tatălui, adică iubim mai mult plăcerea trupului, păcatele. Dar vine clipa când rămânem goi. Atunci ajungem în adâncul inimii şi simţim dorul de cer. Se trezeşte în conştiinţa noastră dorul după veşnicie, după Dumnezeu. Atunci ne întoarcem la Biserică. Pentru că aici este Casa Tatălui. Ne întoarcem în trupul din care ne-am despărţit prin unirea cu femeia desfrânată, cu păcatul. Când ne întoarcem la Biserică, atunci auzim glasul Tatălui: Vino! Hristos ni Se dăruieşte! Hristos Se jertfeşte! Hristos spune prin cuvântul Evangheliei: îmbrăcaţi-l, daţi-i inel în deget, tăiaţi viţelul şi apoi întindeţi masa. Iar noi stăm la ospăţ cu El, cu Veşnicia. Este această icoană a întoarcerii însăşi Liturghia ce se săvârşeşte în fiecare duminică. Noi mergem la biserică de pe unde am păcătuit fiecare. De pe unde ne-am irosit averile sufleteşti fiecare. De aceea venim la biserică pentru că ne simţim păcătoşi. Dacă cineva merge la biserică dar nu se vede păcătos acela vine ca şi fariseul despre care am auzit cu o duminică în urmă. Şi în momentul în care venim la biserică, Hristos ne îmbracă, ne înoieşte prin cuvântul Lui. Vorbindu-ne cu iubire, simţim că El ne-a iertat, simţim că El ne-a răscumpărat şi ne-a primit. Dar El Însuşi Se jertfeşte pentru noi, oferindu-ne Trupul Lui să-l mâncăm, El este viţelul cel gras. Momentul împărtăşirii la Sfânta Liturghie este tocmai ospăţul la care fiul cel mare mereu se va împotrivi.
Fiul cel mare este trupul nostru. Fiul cel mic este sufletul nostru. Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, întâi i-a creat trupul din pământ – fratele cel mare – apoi a suflat în el suflare de viaţă – fratele cel mic, omul dinăuntru. În noi se află cei doi fii ai Tatălui. Fiecare avem în fiinţa noastră pe fratele cel mare, trupul, şi pe cel mic, sufletul. Întotdeauna trupul se va împotrivi sufletului, când sufletul vrea să se unească cu Hristos. Cînd vrem să ne întoarcem la Dumnezeu, întotdeauna vom simţi o împotrivire din partea trupului. Dar omul duhovnicesc din noi, prin smerenia lui, prin pocăinţa lui va reuşi să atragă la masa ospăţului şi trupul. O, atunci tot cerul se bucură când cei doi fraţi stau împreună la ospăţul credinţei. Amin!
 
Pr. Petru Roncea

Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii): FUGIȚI DE DESFRÂNARE!

Comments are disabled